Bărbatul care n-are decât toamna

  pasul de dinainte     la capătul lumii este o liniște de moarte care se revarsă înghețată peste gesturile unui freamăt învins   ziua aceasta trebuia să vină demult   zise deșertul înflorind   totdeauna va înflori o patimă sub fiecare pas sub fiecare podea zise   chiar și acolo unde nu e nimic va înflori cândva un înger sub o rună sălbatică și runa va vorovi ca o pasăre desprinsă de cer chiar acolo unde se aude numai lumina cum tace   nimic nu este de esență mai adâncă decât o liniște care tace cu disperare înaintea ultimului zbor scris într-o singură rună   apă-mă zise ap ă -mă de setea curgerii doar apă-mă

dis-de-vis     doem   iubesc cu voce tare de pe prispa zilei împletind cerul străpuns de glasul cocoșilor cu stelele astea sticloase încălțate cu ger   se aude de departe urletul strident al crengilor goale   și eu fumez amintirea unui acord mut de pasăre necântătoare în versuri înmugurite în brațele mele goale de tine ce se ridică spre cer orbecăind în rugăciune și ele se întorc la mine binecuvântate aninate pe respirare și de frunze necuvântătoarele mele suspine poate torcând lumină   și se întorc înapoi la mine și frângerea și strângerea și curgerea și plângerea de dincolo de lumina visului pe care îl visăm întotdeauna împreună   dar nu acum nu acum   e și ceva mărunțiș din trupul meu tot   te-ai întrebat vreodată ce-mi rămâne mie după ce mă iubești   te-ai întrebat tu amintire întrebătoare înainte de îmbrăcare în pași de dantelă   te-ai întrebat ...

  despre vis și poem laolaltă   - doem - spre miezul nopții curg gândurile cum curge cerul așa cum marea răsare pe creasta fiecărui val aruncând o privire sărată peste umărul țărmului și stelele rămân aninate precum pietrele hipnotic undeva între respirări îți cioplesc privirea dintre genele mele până la lacrimă ascult monologul  gerului și adorm abisal în amintirile care picură îngeri   e răvășitor de liniște între visele mele crăpate   și firele de iarbă plâng și somnul meu translucid și diafan rezonează asonant pe orice acord cu dalta ascuțită a sprâncenei   pământul e cuprins de durerile facerii iar gândul meu se face rană   visând la dragostea asta care dispare strivită brutal sub cizma unui trol înghețat   târziu în zori apune poemul

          poem prelins pe gest         miros ca o gutuie coaptă şi am un gust de toamnă amărui şi şoldurile unduie în şoaptă şi ochii au accentele haihui   trage de zori adânc ca de-o perdea şi-îmbrățişează-mă amorf definitiv frânge-mă toată în iubirea ta şi lasă-mă să dorm infinitiv   şi fă-mi iubirea mea să cânte bleu vibrând în ritm de note absolute pân' la sfârșitul lumii să fiu eu păcatul fără de virtute   miros adânc a galbenă gutuie la pieptul tău flămând şi senzual şi am un gust de toamnă amăruie prelins pe crupa nopții ca un val               @ndrei filip ©onstantin burdușa™

  măsura fiirii mele         la capătul   lumii lumina umple întunericul cu lucruri oameni regrete   la celălalt capăt al lumii noaptea aprinde luna și deschide tăceri regrete dureri lacrimi   între lumile care vin și cele care pleacă stă doar o clipă tăcerea cu gust de fericire   pe clipa aceasta am scris numele tău   încet încet am strâns un buchet întreg de clipe pe care l-am numit amândoi doem   la capătul doemului ești tu îngerească-te iubirea mea ești tu   ultima patimă a infinitului cu care închid măsura iubirii   @ndrei filip ©onstantin burdușa™ în anul de restriște 7528 de la facerea lumii în luna lui undrea în a unsprezea zi în Bucuresti și modificată în a paisprezecea zi a lui undrea doi ani mai târziu Copyright © 2020 ADRIAN CONSTANTIN BURDUȘA™  

  imagini cuantice   invers imaginea mea pusă invers cu trecutul înainte şi cu ce va veni în urmă   dezbătrânindu-mă  de parcă lumea s-ar sfârşi cu ce a început deja într-un vals ciudat răsturnat dodecafonic   de parcă viața ar începe cu moartea dar oare cu ce începe   de parcă iubirea ar începe cu durerea dar oare cum se ajunge la sentimentul acesta atât de rar dacă nu chiar păşind prin durere   caut să pun capăt trecutului cu lumină şi întunericului cu mâine   şi iminent traversez experiențe inverse spectaculos de ardente   la poarta vieții şi a morții stă singurătatea ca măsură a sinelui dar cine poate spune cu ce începem şi ce ne rămâne încă din viața asta răsturnată într-o moarte ciudat răsturnată și ea   de parcă lumea  s-ar sfârși cu ce a început deja în urmă şi cu ce va veni cu trecutul înainte imaginea mea pusă invers   ca şi cum...

   reverul cu medalii cel al omului care a murit  cu chipul străbunicului numindu-se Ion  şi care nu a mai apucat să mă boteze pe mine că a rămas prins într-un zid caraghios în chip de erou     eroul cu mâna pusă zăgaz luminii celei ce-mi luminează privirea   eroul privind în zare la acasa lui de pământ la pământul lui de-a cuvântului patrie   acel erou atât de neînțeles în iubirea lui pentru țară care pentru țărână era cum flutură ea la țărmul vântului adus pe-nserat de lumină care vrednică era de legea cântului ce înflorea de-a dreapta drapelului ce flutura în numele neamului meu de năluci medaliate răstignite în pădurile iernii ce-au trecut demult cu atâta patimă cu atâta durere cu atâtea regrete când se lasă pe mine tăcerea   unde eu eu şi cu mine mă-nod şi mă-împletesc în cuvinte puține în chip semnului când rodului mă rod şi se lasă pe mine un pod de-a privirii e...