Cele paisprezece poeme rostite pentru ziua îndrăgostiților

 

Cele paisprezece poeme rostite pentru ziua îndrăgostiților

sub licența @ndrei filip ©onstantin burdușa™ .

 

Dragostea este o boală fără de care nu ești sănătos – spunea cineva care, cu siguranță, a și știut despre ce este vorba în propoziție. A iubi pe cineva nu înseamnă a cumpăra din mall un cadou. În mod evident, cadoul poate sublinia, poate pune în evidență sentimentul, pentru cea sau cel care nu are suficenți ochi să-l vadă înlăuntrul perechii sale. Pe de altă parte, cum ai putea să știi cât de mult îți iubești perechea, dacă nu îl iubești cu adevărat ? Adică să poți vedea înlăuntrul tău cât de mult și cât de adânc se întinde iubirea…

Abia când ai acest indice de referință pus în evidență în sinele tău îți poți da seama cât, cum și când îl sau o iubești cu adevărat pe cea sau cel care este sau devine perechea ta, parte intrinsecă din tine așa cum ești doar tu în ea.

 

Pentru această sărbătoare a iubirii am pregătit o selecție de poeme și doeme care pot fi dăruite perechii tale.

 

Deci să purcedem la cetirea lor :

 

 

Pentru Miruța mea

cea din mine desprinsă înlăuntrul ei

 

 

 

a iubi iubire

 

(doem)

 

 

a iubi iubire

dinspre femeie

e ca şi cum

te-ar toarce cu lumine

din caierul nopții

între două suspine

în timp ce fusul sfârâie

a etern

 

 

a iubi iubire

dinspre bărbat

este ca şi cum

te-ar iubi cu etern cu tot

şi te-ar îngropa

la stâlpul casei

în chip de sămânță

 

a iubi iubirea

este însuşi eternul

întors pe dos

într-o singură lacrimă

care gângure

în zori

în chip de rouă

 

 

 

 

 

ana matriceală dorință

 

- doem -

 

sunt punctul matriceal

ce roteşte dorința de acasă

până la zidirea în zid

a pietrei pietrificate

cu inimă cu tot din pământul palmelor tale

amestecat cu un pic de sudoare

la ceas nocturn de sfântă insomnie

când şi cuvintele merg tiptil

în vârful picioarelor

 

pe acest tărâm

nu mă sperie singurătatea

din care

din când în când

sar aşchii în toate direcțiile

şi se fracturează neputincios

transformându-ne în străini perfecți

 

în noaptea rindeluită obsesiv

de acele ruginite ale ceasornicului din perete

până la sfâşierea nevolnică

în ochii mei şlefuiți incapabil

de lacrimi ce vin cu gustul zborului

cu gustul doru-lui

când eu femeie fântână

sunt sau nu sunt deloc

ori poate o nimfă invocată tactil

cu patimă de țărm

 

sunt eu

matricea sărutului tău perfect

efemerid şi perfid de adânc

locuitoare deplină în jar de absid

sunt eu

tăcerea din zid

 

 

 

apa

 

- doem -

 

 

apa

apei din apă

din scorbura apei

copacului  căruia îi ştie umbra lăuntrică

şi tremurul ce-l face să zacă de tristețea dorinței

descompuse asimetric de bucata de lemn

care geme de lume

 

apa

apa apei din apă

doar un descântec

doar un pântec

doar o poveste

şi cifra unu

şi litera a

 

despre cum tu mă strigi

tu pe singurul meu nume

într-o poveste pe care tu mi-o taci cu respirația ta

de câte ori adorm

lăcrămândă

apei din apă

 

 

 

 

 

 

 

atât cât pot vedea înlăuntru

 

(doem)

 

 

pun mâna la ochi deasupra poemului

cu-n prelung semn de tăcere

în care mă cufund

şi-ți zic

secunde-mă

tu

îngerule

ascunde-mă

curăță-mă de şoapte şi morminte

de pulsația ceasornicului

ce-mi dezlipeşte retina de verb

când sunt răstimpul

zborului

îngerule

crestând şi încriptând lacrimile

plonjând în fiecare zvâcnire a lui în sincron

cu căderea mea din mine

căci eu ştiu

îngerule

că nici orologierul cel bătrân nu ştie să mă tămăduiască

pe dinlăuntrul aripilor

pe dinlăuntrul zborului

acolo unde

de la o vreme

timpul se preface doar a fi lumină

 

 

 

 

 

 

 

când devii vis a rotund mirosind desenând alb pe alb

 

 

se făcea că

erai tu

împreună cu

mine care erai

pielea mea albă de zăpadă care era

şi tu

clocotitor pe dinlăuntru

ca zborul rotund

care topeai contururile mele

cele desenate de mâna care poposea agale pe sunetele care veneam să fiu

 

se făcea că

pielea mea unduitoare de nisip era

şi tu adulmecându-mă

stăruitor val pe dinlăuntru împrăştiai marginile mele

rostuind castele umede clipirii

 

se făcea că

din întuneric mă curbam sub răsuflarea ta

şi tu, oh, tu,

purtătorule de lumină

spulberai din penumbre toate umbrele mele cele fără de umbre

fiindă

 

se făcea

că mă faci

că mă prefaci

fără contururi

margini

sau umbre

aşa

ca şi cum

din bucata aceea nefăcută din tine

şi eu deveneam

 

pe tine te deveneam

devenindu-mă

alb pe alb

 

 

 

 

când tace luna

 

şi când nu mai rezist la atâta frumusețe

(şi asta mi se întâmplă destul de des)

sufletul meu pleacă pe jos să te întâlnească

 

dacă oboseşte de atâta drum

Dumnezeu îi aruncă o aripă

 

şi uite aşa

pe toată calea lui

se ridică întru rugăciune

şi întru binecuvântare

 

se opreşte puțin pe piatră

pe foc

pe frunză

şi coboară să-şi umple cofele cu apă

 

apoi cară cobilița grea

de apă vie grea

ce se sfințeşte cu lacrima zorilor fiecărei dimineți

 

sufletul meu pleacă mereu

să te întâlnească

şi nu mai vine înapoi

 

rămâne să-şi soarbă cafeaua aburindă

în aerul rece al dimineții

pe când

miroase tare a toamnă şi a drum de țară

în clipe presărate

pe cuvinte coapte

de tine

 

 

 

 

 

danț întru danțurile care înlâuntru curg

- movement II -

 

 

eram aşa

când îmi erai

doream aşa

când mă doreai

iubeam aşa

când mă iubeai

când luminam

când luminai

între roțile Carului Mare

între nopțile fără cale

când visele îmi atârnau de cer

şi cocoşii cântau toți zorii lumii deodată

cu timpul pe urmele mele

când îmbrățişarea era din ce în ce mai rară

şi mai egală

şi noi ne umpleam unul din altul

iar umerii mei miroseau a petalele mângâierilor

iar lumea nu era mai mare decât palmele tale

 

şi din nou

 

mă căutai

te căutam

şi mă aflai

când te aflam

şi mă sorbeai

când te sorbeam

şi mă iubeai

când te iubeam

şi mă scriai

când te priveam

cum zbori pe deasupra țărmurilor mele

nețărmurite de ochiul vreunui călător

când cerul se topea albastru adânc alene peste noi

şi norii se învârtoşau bezmetic pe cer

 

şi din nou

în ou

când miroase a crin roua din rou

scrie-mă de moarte

cu abisul tău

tu

pe tine

mie

redă-mă

 

 

 

 

 

de-atâta dragoste venind

(doem)

 

te uită iubite cum plânge tăcerea

și noaptea se zbate imundă sub pleoapă

te uită iubite cum curge durerea

și inima mea în țipăt se-ngroapă

 

te uită iubite cum plânge un crin

și lacrima-i curge din suave petale

te uită iubite ce alb şi senin

își frânge iubirea în fragile cotloane

 

te uită iubite tristețea zâmbind

de-o curbă petală șoptind răsăritul

te uită iubite de-o moarte venind

să-nchidă sub geană tot infinitul

 

 

definiția nenăscutei veșnicii

 

stelele mor pe sărite

călărind în firescul nopților tăcerile polare

din fiecare fântână

 

florile mor și ele pe sărite

strivindu-și parfumul de țărâna umedă

a ochilor încercănați

 

doar cuvintele

ah

doar cuvintele mor

când le vine rândul

călcate de versuri arhetipale

dispărând în fade dicționare de cenuşă

 

doar sărutul meu visează veșnicia

circumscris gleznei tale prelungi

pentru că noi facem parte din acelaşi mers al tău

către lumină

 

 

 

 

 

definiții. chemarea. în modul

(doem)

 

 

ochiul meu de clopot a obosit de atâta clipire

mâna mea atinsă de duioşia apusului

a îmbătrânit de atâta mângâiere

visul meu plâns îți alunecă

pe frunte pe obraji pe colțul gurii

amintindu-te

desăvârşindu-te

şi te strigă din pragul nopții

fremătându-te cu acelaşi țipăt mut

de culoarea unei toamne atât de târzii

 

murmurându-te

alungându-te

disipându-te

aducându-te

pe tine

de tine

te

 

cheamă-te

 

 

 

 

 

 

definiții. perechea împerechindu-se în poemă

 

doemă -

 

 

 

de din curba cădere a frunzei

când căderea este zborul primordial teluric

ce vibrează

de durerea violent de plăcută a alunecării

mirosind pregnant a aer

 

de din punctul de vedere al glăsuirii

scrierea care îmbrățişează femeia

care răsare uitând să răsară

să respire

să apună

 

de din punctul de vedere al cercului

diametrul e neputința curbării mele în jurul dimineții tale

de din cauza trupului

pulsând a viață în umbra luminii

 

de din punctul de vedere al rugăciunii

liniştea e bărbatul cu femeia lui

îngenuncheați la rădăcina rutului

silabisind poemul inscripționat evanghelic pe aripi de înger

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

des îmblânzirea

 

- doem -

 

 

 

des

zice-mă

des

lănțuie-mă

dezmiardă-mă

şi pierde-te în ochiurile mele de lacrimă

ca şi cum marea ta cea de adâncu' aş fi

ca şi cum struna ta des imblânzitù

la miez de lună aş fi

până ce şoldul meu s-ar înnoda de-a cântù

cu palmele tale

şi ți-ai clădi în ochii mei de apă

privirea avidă  şi pohta ce ar cădea pe sânii mei

des umbrind respirarea în cascade triumfătoare

căci trupul meu se mişcă întotdeauna

circular a zicere leneşă

a alinare ademenitoare

a dor crâncen

aprinde-mă

tu

omule al meu

cu de tine

aripe aprinse de focul curb

al de

venirii

 

 

 

 

cătră tine miruță

 

 

mă prăbușesc în amintirea ta

mă înclin

mă inchin

îmi lipsești

îmi lipsești în fiecare clipă

în fiecare ceas

în fiecare frică

îmi lipsești

îți spun

atât mi-a mai rămas

îmi lipsești precum ultimul țărm

precum zăbala

precum vocalele sau consoanele din cifra unu

îmi lipsești

îmi lipsește povara

iubirii din povești

îmi lipsești tu și tutunul

dai dependență precum lumina în fereștri

și eu nu sunt

când tu nu ești

știu doar că mi-e frig

știu doar că te strig

când nu te pot suspina

iubirea mea

murirea mea

nu știu

dacă nu mai deslușesc slovele

pot ofta?

te pot ofta?

 

 

 

 

 

Miruța & @ndrei filip ©onstantin burdușa™

https://poemeleuriasului.blogspot.com

https://toamnanelinistiimele.blogspot.com

https://burdusa.blogspot.com

https://burdusas-podcast.podsite.io

https://www.buzzsprout.com/1760769

Copyright © 2022 ADRIAN CONSTANTIN BURDUȘA™

 

 

 

 

 

În podcast poemele sunt recitate de Andrei Constantin Burdușa