Bărbatul care n-are decât toamna

  bacoviană de capă t de drum       e-atâta iarnă -n mine și mă doare din paseri curg tăceri pe cer de plumb ș i clip ă după clipă un orologiu moare și noapte după noapte mă trezesc mai strâmb   au ruginit și zorii ș i sc ârțâie lumina nefericit trecutul se vinde tot mai scump din putrede oraș e se scurge h âd doar vina de a tr ăi măcelul în trupul tot mai strâmt   nici moartea nu e gratis se vinde pe sub mână e-un trafic disperat pe sensul interzis eu a ș muri și astăzi dar nu am bani de lună să mi-o aprind la capăt în chip de ultim vis   e-atâta ceață-n patemi și-atâ ta frig în oase cuvintele se crapă și cad intre dureri m-aș duce către casă între aprinse coase și-aș trage peste mine poemul că tre ieri   e-atâ t sf ârșit în toate și nici un început e ultimul sezon din ultimul tramvai e-un ger cumplit î n inimi și-am înghețat în rai și vreau să mă acop ăr cu un amurg de lut   ...

    despre seducția târzie a lui Paler       stau într-o gară pustie ş i chioar ă din noapte îmi cade o şoaptă afară   este o or ă când moartea se zbate e 3 şi 13 în miez de noapte un ceas se fărâmă undeva într-un zid ş i este t ă cere e trist ş i e vid   adică nimicul uitat de nimic adică nimicul şi-atât   doar nimic   trecutul s-a dus nu-i bun de nimic din viitor nu ştim mai nimic şi nici în prezent nu-i ceva de nimic e moartea pe-aproape şi nu simt nimic   nici frică nici ură   dezgust parc-un pic   e-aproape departele   nu trece nimic   prin gara pustie şi rece ş i chioar ă e 3 diminea ța şi-i rece afară   mă doare absența ş i las' s ă mă doară e-o noapte de mai infirmă şi goală nu-s pași nu-s t ăceri nu-s iubiri doar o gară în care pendulul bătrân stă să moară   peronul e gol lumina e chioar ă şi tren...

  sunetul şi liniştea       din fiecare lacrimă curge o lacrimă din fiecare lacrimă curge un strigăt din fiecare lacrimă curge un cuv ânt   la fel de adânc precum un ocean pictat pe claviatura unui vis   doar pasărea rămâne semn pe cerul despicat doar zborul devine tatuaj pe sunetul semnului şi nu este nimic altceva lăuntric doar sunetul care strigă lăuntrului cobor ând pe vene ş i artere întru devenirea tăcerii spre liniştea liniștii   ş i eu la marginea legii la marginea orică rei legi simt cum mă curăț de mirosul fetid al morți de dinlăuntrul ființei simt cum mă curăț de mine şi nici nu mai sunt şi nici nu aş mai fi dacă răsăritul nu ar fi tangent la lacrimile cu care îmi semnez poemul în numele Tău   Volumul de poeme “ Preacuvintele” Copyright © 2016 ANDREI FILIP BURDU ȘA™   All Rights Reserved  

    despre calea cuvintelor la r ã s ã ritul drumului       la țărmul fiecărei dimine ți sărut marea cu cuvintele mele lichide și marea se umple de sensuri care șerpuiesc îndoind lumina până la necuprindere   mângâi văzduhul cu bietele mele vorbe purtătoare de zbor și cerul se curbează înlăuntrul cuvintelor mele precum din versul meu naște țipătul prea înaltul înalt   s ã desc vorbele mele purtătoare de semne la r ã d ã cina fiecărei vieți și viața se întoarce în carte și cartea se întoarce în fiecare urmă și Cel Ce Definește Eternul îmi întoarce poemul sã î l port până când sorocul poemului sã se nască devine sens   în fiecare clipă când mor mã transform într-un semn care desenează timpului o m ã surã a sensului căci eu sunt Purtătorul de Semne cuvânt din lumină și pas din urmă tăcut ș i umil cobor ât în sunet spre preamărirea Eternului care va veni sã odihnească drumul împ...

poem vertical   am plecat din acest timp am plecat din această mă sur ă a verticalului și-am stins noaptea și apoi liniș tea ș i apoi am deschis fiecare zi pe rând căutându-te așa despletit ă î n nelini ști   la fiecare pas îmi închinam ochii și gândurile și inima și fiecare pas deșirat pe nisip se așeza cuminte în forma lui sferică de duioșie asemenea semnelor din care curg cuvintele uș or asimetric   noaptea dezlipită de pe retina poveștii curgea din colțurile gurii orașului arestat de întuneric iar eu eu împingeam durerea până la pragul cuvintelor cu care sădeam sămânța poemelor în oricare lacrimă căutându-te așteptându-te și iubindu-te până la prăsele   vertical împlântat în lumină până la sete  

  relativitatea ca spectacol         pe o foiță subțire de răsărit presar  amintiri fărâmate și-mi fac din ea o țigară subțire pe care o fumez cu sete în fața plutonului de execuție   nu a mai rămas nimic de trăit de spus de iubit totul s-a transformat în cenușa imperiului imuabilului timp   în fond nimic nu vine nu trece și nici nu rămâne   sunt un punct dintr-un punct dintr-un punct dintre nenumărate puncte fără nici un fel de identitate   cade cortina peste un spectacol jalnic de geometrie plană demonstrațiile toate se țin de mâini și se apleacă reverențios în fața ultimilor spectatori în viață   spectatorii toți se țin și ei de mâini și se apleacă triști în fața geometriei plane   tot ceea ce-am înțeles este relativ până și teoria relativității poate fi relativă și se poate curba în dreptul inimii   fumul țigării se disipează lent în fața porții deschise   prin poartă răzbate aceeași lumină orbitoare pe care ...