relativitatea ca spectacol

 relativitatea ca spectacol

 

 

 

 

pe o foiță subțire de răsărit

presar  amintiri fărâmate

și-mi fac din ea o țigară subțire

pe care o fumez cu sete

în fața plutonului de execuție

 

nu a mai rămas nimic de trăit

de spus

de iubit

totul s-a transformat în cenușa imperiului imuabilului timp

 

în fond nimic nu vine

nu trece

și nici nu rămâne

 

sunt un punct

dintr-un punct

dintr-un punct

dintre nenumărate puncte

fără nici un fel de identitate

 

cade cortina peste un spectacol jalnic de geometrie plană

demonstrațiile toate se țin de mâini

și se apleacă reverențios

în fața ultimilor spectatori în viață

 

spectatorii toți se țin și ei de mâini

și se apleacă triști

în fața geometriei plane

 

tot ceea ce-am înțeles este relativ

până și teoria relativității poate fi relativă

și se poate curba în dreptul inimii

 

fumul țigării se disipează lent în fața porții deschise

 

prin poartă răzbate aceeași lumină orbitoare

pe care o știu de la naștere

numai că acum are un gust ușor amărui

 

pe poarta aceasta nu vine nimic

și nu pleacă nimic

 

mă uit la plutonul ăsta de cuvinte cu armele încărcate îndreptate spre pieptul meu

și mă cuprinde o tristețe sticloasă de iarnă înțepenită între ramurile unei iubiri transformate într-o stalactită de lumină

 

mai trag cu sete un fum din viață și îi fac un semn cu ochiul poemului

 

poemul se uită la mine rece

și ordonă foc

fix când poarta dă să se închidă

 

țigara cade pe caldarâm pe jumătate stinsă

din răsărit încă mai iese fumul ultimelor amintiri

poemul ia țigara și trage și el cu sete un fum din aceleași amintiri

 

poarta se închide pentru o altă eternitate

 

punct