Bărbatul care n-are decât toamna

    despre calea cuvintelor la r ã s ã ritul drumului       la țărmul fiecărei dimine ți sărut marea cu cuvintele mele lichide și marea se umple de sensuri care șerpuiesc îndoind lumina până la necuprindere   mângâi văzduhul cu bietele mele vorbe purtătoare de zbor și cerul se curbează înlăuntrul cuvintelor mele precum din versul meu naște țipătul prea înaltul înalt   s ã desc vorbele mele purtătoare de semne la r ã d ã cina fiecărei vieți și viața se întoarce în carte și cartea se întoarce în fiecare urmă și Cel Ce Definește Eternul îmi întoarce poemul sã î l port până când sorocul poemului sã se nască devine sens   în fiecare clipă când mor mã transform într-un semn care desenează timpului o m ã surã a sensului căci eu sunt Purtătorul de Semne cuvânt din lumină și pas din urmă tăcut ș i umil cobor ât în sunet spre preamărirea Eternului care va veni sã odihnească drumul împ...

poem vertical   am plecat din acest timp am plecat din această mă sur ă a verticalului și-am stins noaptea și apoi liniș tea ș i apoi am deschis fiecare zi pe rând căutându-te așa despletit ă î n nelini ști   la fiecare pas îmi închinam ochii și gândurile și inima și fiecare pas deșirat pe nisip se așeza cuminte în forma lui sferică de duioșie asemenea semnelor din care curg cuvintele uș or asimetric   noaptea dezlipită de pe retina poveștii curgea din colțurile gurii orașului arestat de întuneric iar eu eu împingeam durerea până la pragul cuvintelor cu care sădeam sămânța poemelor în oricare lacrimă căutându-te așteptându-te și iubindu-te până la prăsele   vertical împlântat în lumină până la sete  

  relativitatea ca spectacol         pe o foiță subțire de răsărit presar  amintiri fărâmate și-mi fac din ea o țigară subțire pe care o fumez cu sete în fața plutonului de execuție   nu a mai rămas nimic de trăit de spus de iubit totul s-a transformat în cenușa imperiului imuabilului timp   în fond nimic nu vine nu trece și nici nu rămâne   sunt un punct dintr-un punct dintr-un punct dintre nenumărate puncte fără nici un fel de identitate   cade cortina peste un spectacol jalnic de geometrie plană demonstrațiile toate se țin de mâini și se apleacă reverențios în fața ultimilor spectatori în viață   spectatorii toți se țin și ei de mâini și se apleacă triști în fața geometriei plane   tot ceea ce-am înțeles este relativ până și teoria relativității poate fi relativă și se poate curba în dreptul inimii   fumul țigării se disipează lent în fața porții deschise   prin poartă răzbate aceeași lumină orbitoare pe care ...

  ninge           ninge disperat de alb și de înghețat pătimaş şi adânc din pântecul spart al cerului   ninge prelung și haotic peste o iubire deznădăjduită şi disperată ca o amintire atârnând uitată într-un sertar vechi ce-şi scârțâie lacrima   vântul şuieră şi zăpada îngheață țipătul pe buzele mute eşuate într-un sărut aprins de durere   ...ninge peste trupul încă viu al iernii care va să vină   ...ninge în această dimineață de lume stearpă de acum până dincolo de sfârşitul lumii ca într-un dor neputincios și inutil fără de rod fără de alb gri și sec  

  poemul și drumul neîmblânzit       cerul nu încape niciodată tot într-o clipă durerea nu încape niciodată toată într-un strigăt patima nu încape niciodată toată într-o iubire frumusețea nu încape niciodată toată într-un ochi   de aceea mi-am luat o veșnicie de buzunar cu care așez cărămizile șoaptelor la marginea universului ca să nu se reverse peste țărm atâta iubire   hohotul infinitului curbează albastrul până aproape de cuvânt   închinându-se în zori poemul dă drumul râului să susure printre pașii pămàntului   despre iubire spun numai de bine   strigă-mă tu pe mine   numește-mă foc definitivă curgere sămânță a tuturor semințelor        

  din gerul cuvintelor de dor sau când la capăt stă începutul   nu nu ninge   nu ninge   curge timpul în țurțuri de întuneric se rup ceasurile bătrâne din arterele iernii   din sângele meu trosnesc cerbii aprigelor dorințe cu răsuflările frânte sub roțile stelelor împăturite în întunericul dezbrăcat de trecere   parcă și cerul se aude scrâșnind din măselele de lumină la fiecare miez de noapte apoi tace majestuos spălat de simfonii de codrii   doar candelele sufletelor luminează zdrențuitele patemi ale strigătelor noastre risipite de tăceri risipind  solstiții de îmbrățișări la prețul unui vis ridicat la pătrat   nu nu ninge   nu ninge încă   cuvinte de cremene scapără poeme   în timp ce tu îmi săruți glezna sticloasă cu precizia unui punct cardinal înainte de a-ți aluneca printre degete dorința   lui Dumnezeu nu-i ...

  îngerul meu cară lemne     pe lacrimi în sus doar de patimi și ger se sparg de tăceri mii de ceasuri prelinse și ce a fost azi devine tot ieri ca o piatră de moară într-un câmp de narcise   și ce va fi mâine va trăi doar un pas efemere destine se vor scurge în drame se moare festiv și bocit de icoane cu geamul coclit și cu rest la pervaz   stă ziua să curgă eternul în semne și moartea se zbate pe pagini pustii și îngerul meu cară noaptea la lemne și iarna ne cheamă la țărmuri de vii   nu moare nimeni de moarte se spune numai de viață se tem muritorii și mor pân’ la unu așa cum mor zorii și valul tot moare pe pietre în spume   eu dorm între pași cu drum căpătâi căci sângele meu curge lumină la deal curge lumea și tu nu rămâi treci tristă și blândă ca ziua senină   fericirea e bleu telefonul închis și gustul e de dulceață de spini corăbii de patimi pentru tine-am ucis deșarte iubiri...