Bărbatul care n-are decât toamna

  doem de ținut minte     încercănându-mă încercănàndu-te albă din alb cu genele pline de promoroacă condamnați la iubire ne vom săvârși albi concertul ticluit în fiecare iarnă într-un vis de crini   cu fiecare   noapte a mea fără tine a ta fără mine în numele fiecărui fulg de nea înflorit ca un radical liber la ambele capete ale libertății de a pluti   când tâmpla ta frumoasă și gânditoare își odihnește gândul pe sânii mei   când mi se face sete de setea cu care-ți cerni stelele din cel de-al nouălea cer   peste mâinile albe și tămăduitoare cu care îmi plămădești și îmi frămânți această iarnă prelungă   aprinde-mă sunt candela ta cu care mergi înainte   zăpadă-mă în alb lacrimă-mă în preacuvinte   nu plànge iubește-mă atât cât moartea și viața ne poate ține minte   iubește-mă și scrie-mă mereu   iarna a...

schiță de martie urban și orfan       la capătul tejghelei cartierul se sprijină într-o bere bătrână afară e un întuneric calp și   murdar și pe bulevard curge   un acordeonist obosit de-o jale și doi bani   ecoul plânge și el înghețat și lugubru cu un țigan beat la căpătâi   și eu mă întreb disperat cum poți fi în iad când ești în inima mea o cicatrice perfectă pentru o durere mai grea decât noaptea   nu are cum să-mi fie frică de moarte moartea nu trădează mi-e frică de păsările fără zbor de bisericile fără duh și de femeile fără Dumnezeu   ceasul se întoarce în ceas întunericul în întuneric durerea în durere   în patul meu stă cineva mult mai bătrân decât mine îl privesc cu fereastra deschisă și nu văd nimic doar o umbră a umbrei   un singur trecător prin infinit și nu nu e tristețea   doar greața ca un mucegai vertical pe dimineți chinuite c...

prea       dimineața curge invers în inversul mersului poate de aceea cugetul s-a încuiat în cameră poate de aceea am și această stare de dejà-vu impregnată trist și ciudat în pre-cunoaștere   am priceput demult că a știi presupune un anume ton trist un fel de destin ca și cum un preaplin ar fi construit la jgheabul fiecărei oreS   și ceea ce este trist este faptul că deși știi ce se va întâmpla nimic nu poate fi schimbat pentru că altfel nu ar mai fi dejâ-vu altfel ar fi un fel de glisare pe realitate   ciudat spleen la 4:44 cu siguranță am mai trăit toate acestea este un fel de manierism existențial   viața se face că ne trăiește uneori și noi nu știm ce trăim cu siguranță nu știm trăim în permanență pe marginea mâinelui care nu vine niciodată ne uităm la viață de pe un peron ca la un tren de mare viteză facem cu mâna unui sens care circulă cu 300 de km pe oră în care cineva scrie poemul...