Proză

 

Ziua lui Alexandru începuse senină şi liniştită, deşi visase că Mercedes-ul lui se dezasamblase ca în desenele animate, sub greutatea prea mare transportată. Sentimentul nu era prea plăcut cu atât mai mult cu cât încă nu-şi rezolvase problemele cu cealaltă maşină, Nissan, pentru care încă mai căuta soluţii în conflict deschis fiind cu societatea de asigurări. Adevărul era că firma aceea de asigurări era o firmă de excroci pusă pe căpătuială pe banii credulilor, pentru că numai aşa se puteau face bani serioşi în ţara asta: păcălindu-i pe cei mulţi şi nevolnici.

Deci: spuneam că dimineaţa de luni de sfârşit de octombrie nu era deloc o zi urâtă, deşi afară nu era atât de cald pe cât se spunea la ştiri. În fapt adia un vânt rece care făcea să simţi că e toamnă târzie, în ciuda faptului că soarele strălucea puternic şi cald, dar asta numai la adăpostul parbrizului.

Adele era un copil cuminte, uşor mai răsfăţat decât şi-ar fi dorit maică-sa, dar aflată în permanenţă sub protecţia lui Alexandru, care vedea roşu înaintea ochilor ori-de-câte-ori fiica-sa dădea semne că are vreo suferinţă.

În fapt, Adele era, pentru Alexandru, realitatea de fugă, fiinţa în care el îşi depozitase toată dragostea rămasă după nenumăratele deziluzii pe care le trăise toată viaţa. De aceea s-ar putea spune că fetiţa era norocoasă şi beneficia de o dragoste a tatălui, cel puţin, dusă până la exagerare. Alexandru nu numai că o proteja pe Adele, chiar şi de ieşirile nervoase ale maică-sii (fapt pentru care părinţii se şi certau adesea), dar se străduia să-i facă viaţa cât mai liniştită şi lină cu putinţă, fapt pentru care Adele profita din plin, cu abilitatea ei de prunc încă nevinovat, dar nicidecum pur.

Adele era frumoasă şi blondă , blond – castaniu, cu ochii verzi, cu un chip angelic, fără nici un fel de greşeli de proiectare. Arăta bine, dar Alexandru constatase nu demult că o mulţime de copii frumoşi se născuseră în perioada aceea în care se născuse şi Adele, poate şi pentru că lumea trecea prin vremuri mai bune şi prospere. Dar asta ţinea deja de timpul trecut şi acum, în plină criză mondială, copiii nou-născuţi nu mai păreau nici aşa frumoşi, nici aşa veseli, iar părinţii lor nici atât.

Lui Alexandru îi sunase telefonul un ceas mai devreme pe când se întorcea de la grădiniţa la care o lăsase pe Adele şi se gândi că este sunat de unul din angajaţii săi; doar era luni dimineaţă şi se aşteptau ordinele de lucru. Dar pe ecranul telefonului apăru un număr pe care mobilul nu-l putea identifica, dar asupra căruia Alexandru avea sentimentul că-l ştia de undeva.

La început nu recunoscu vocea pentru că la capătul celălalt al convorbirii, femeia care era la volan şi ea, şi se îndrepta către şcoală, pusese mobilul pe speak-er şi vocea se auzea distorsionată tare.

Spun că era uşor neobişnuit pentru că Alexandru nu mai avea demult o viaţă sentimentală activă. Toată dragostea lui se revărsase în copilul blond de care abia se despărţise şi pe care îl iubea cu o disperare dusă până la capăt. Atât de tare încât nu şi-ar fi putut imagina nicicum că fiică-sa ar putea păţi ceva vreodată şi, şi în ipoteza absurdă a unei astfel de întâmplări imposibile, Alexandru era convins că el nu ar fi putut rezista psihic unui astfel de eveniment.

De altfel, îşi aducea aminte, acum, e adevărat, detaşat, de moartea prietenului şi colegului său de bancă şi de faptul că maică-sa nu şi-a mai revenit niciodată după această întâmplare. Există cu certitudine oameni care nu pot trece niciodată peste astfel de accidente şi ei ştiu de la bun început asta şi nu numai că ştiu, dar se şi lasă pradă unei afecţiuni atât de puternice, încât sentimentul acela şi fiinţa căreia i-l poartă devin repere fundamentale existenţiale şi unică raţiune de a trăi.

În fapt, Alexandru se îndrepta cu paşi siguri, dar fără voia lui spre bătrâneţe, pe care nu o privea cu ochi buni, în mod evident, şi contra căreia căuta cu o disperare calmă şi perseverentă tot felul de subterfugii pentru a i se extrage. Interesant însă este faptul că nu se ducea înapoi, în zona vârstei de 40 de ani, acolo unde, de altfel se simţise cel mai bine şi cel mai sigur şi unde, după despărţirea de Ana, făcuse ravagii printre femeile din jur, ca un fel de răzbunare pentru durerea insuportabilă pe care o trăse câţiva ani în şir şi de care abia acum, după naşterea Adelei, abia scăpase, în sensul că nu-l mai bântuia noapte de noapte şi nu-şi mai ducea mâna la piept cu durere.

În realitate, Alexandru era un bărbat care iubise întotdeauna cu toată fiinţa lui. Ba mai mult decât atât: era un bărbat care trăise întotdeauna cu toată fiinţa lui. Ceea ce afirm era atât de adevărat şi de profund, încât se poate afirma că Alexandru nu putea să mintă. Era, în realitate, incapabil să mintă şi, şi mai mult decât atât, dacă ar fi rostit o minciună, curând acea minciună s-ar fi transformat în adevăr. De exemplu: dacă ar fi trebuit să ajungă la o întâlnire şi nu ar fi ajuns şi ar fi minţit spunând că era bolnav, cu siguranţa, a doua zi s-ar fi îmbolnăvit! Sau dacă ar fi spus că a avut un accident de maşină, nu ar fi trecut o săptămână şi accidentul venea în întâmpinarea lui.

Era atât de convins de adevărul acestei axiome, încât se străduia din toată fiinţa lui să rostească doar fraze adevărate, sau, măcar, doar adevăruri parţiale, pentru a nu intra niciodată în conflict cu propriul său destin pe care îl considera, pe bună dreptate, unul aparte.

Dar vă vorbeam despre telefonul acela matinal, sosit la opt şi douăzeci şi unu de minute pe când doamna care telefona se îndrepta spre şcoală. Aşa cum vă spuneam vocea era mai degrabă dificil de recunoscut pentru că nu prea vorbeau la telefon, mai mult vorbeau pe messenger, sau pe Facebook decât telefonic, pentru că şi relaţia lor nu mai era demult timp una reală, ci mai degrabă virtuală.

Oamenii pricep cu greu în ziua de astăzi şi pot face cu dificultate diferenţa între lumea virtuală şi cea reală, iară unii dintre ei, nici nu vor să facă diferenţa între cele două lumii, mulţumindu-se să se pitească în virtual pentru că acolo sunt mult mai siguri, iar pe de altă parte lumea virtuală este una în care pot menţine mult mai uşor controlul asupra celor ce li se întâmplă: este suficient să închizi computerul când ceva nu-ţi convine şi ai ieşit din situaţia de criză, pe când în realitate acest debuşeu nu este niciodată posibil, sau, în nici un caz, atât de uşor posibil. Pe de altă parte, în lumea virtuală te construieşti pe tine cum vrei tu, îndepărtând din curricullum vitae toate nerealizările. Oare cum ar arăta un curricullum vitae în care ai trece toate nerealizările săvârşite în viaţă? În mod sigur nu ar fi un document menit să atragă pe cineva, şi cu atât mai puţin făcut să-ţi atragă succesul, oricare ar fi el.

Deci, Maria îl sunase pe Alexandru la opt şi douăzeci şi unu de minute pe când se îndrepta la şcoala la care era directoare, pentru a-i reaminti de o clipă petrecută cu nu mai puţin de 17 ani în urmă pe care, în mod evident, bărbatul o şi uitase. Cu şaptesprezece ani în urmă la ora paisprezece şi patruzeci şi unu de minute, Alexandru o invitase pe Maria la o plimbare care avea să o aducă pe Maria în faţa unei imense provocări şi a unei porţi deschise kafkian spre labirintul unei iubiri imposibile.

De ce nu reţinuse Alexandru întâmplarea? Pentru că, în realitate, nu reţinem pe termen lung decât evenimentele care sapă adânc în memoria noastră, la fel cum ai săpa o groapă în pământ: cu cât e mai adâncă, cu cât este mai consolidată, cu atât şansele ca urmele ei să dăinuie sunt mai mari.

S-ar putea extrage din cele de mai sus spuse, concluzia că Alexandru nu a iubit-o nicicum pe Maria, deşi ei se cunoşteau şi vorbeau şi rămăseseră în contact toţi aceşti 17 ani, ceea ce nu este adevărat. Ceea ce se poate însă afirma cu certitudine este că această iubire a avut un destin nefericit tocmai pentru că nu a sosit la timpul potrivit, adică este, până la urmă, o chestiune de timming, şi-am să încerc să mă explic întru câtva.

Dacă ai lua o astfel de întâmplare în modul şi ai planta-o pe o pagină albă, da, Alexandru nu ar putea fi iertat pentru aducerea uitării asupra acestei întâmplări de intrare în poveste, pentru că despre acestă intrare în basm discutăm acum. Dar dacă aşezi această întâmplare în contextul în care, Tudor, fiul lui Alexandru, urma să împlinească un an două zile mai târziu, atunci această întâmplare devine o dramă şi toată frumuseţea acestei porţi deschise se crapă ca un vtraliu trântit de furtună şi se fărâmăţează în cioburi inutile pe podeaua proaspăt spălată de Doamna Tina, femeia care îi stătuse alături lui Alexandru aproape zece ani, şi care se apropiase de bărbat ca de propriul ei fiu niciodată avut.

Această complexitate dată de înşiruirea de întâmplări individuale şi împletirea lor cu alte miliarde de întâmplări individuale face ca viaţa tuturor să devină extrem de complexă şi aproape imposibil de stăpânit cu o mână fermă, aşa cum ar fi recomandabil, iar Alexandru nu fusese niciodată un tip care să poată fi considerat suficient de puternic şi de stăpân pe viaţa lui, ca marea majoritate a cititorilor acestor rânduri, de fapt.