pagină de jurnal

 Aţi văzut vreodată un om mort? Adică, vreau să vă întreb dacă l-aţi văzut cu ochii voştri? Dacă aţi pus mâna pe el? Eu am văzut mai mulţi de-a lungul vieţii, în feluri şi situaţii deosebite. Mi-am îngropat chiar şi ambii părinţi şi pe singurul meu frate, care era mai mic decât mine. Pe frate-meu eu l-am spălat şi eu l-am îmbrăcat, mort fiind. Senzaţia nu am cum s-o v-o descriu pentru că m-a afectat atât de tare încât nici nu o mai ştiu bine. Am plans mult timp în hohote, de se zguduiau pereţii reci ai încăperii. L-am iubit mult pe frate-meu, deşi am avut trasee tare deosebite în viaţă. Dar nu acest lucru doream să vi-l spun.

Vroiam să vă vorbesc despre timp şi moarte. Timpul şi moartea sunt complici la asasinarea fiecăruia dintre noi. Da. Şi a mea, şi a ta, şi a lui, şi a tuturor. Şi au fost, şi sunt, şi vor fi întotdeauna învingători. Ştiu că nu sună deloc plăcut urechilor şi inimilor voastre. Dar este o realitate. Din păcate asta nu ni se spune niciodată de la bun început. Ştiţi, asta urăsc eu la marketing şi la publicitate. Niciodată, dar niciodată, marketingul şi publicitatea nu îţi vor atrage atenţia asupra defectelor produsului respectiv. NU ţi se spune decât faptul că vei plăti întotdeauna mai puţin, dacă nu chiar cel mai puţin, sau chiar deloc şi că spală, calcă, freacă, curăţă impecabil şi fără efort. NU ţi se va spune niciodată că are fosfaţi sau alte substanţe chimice care, într-un fel sau altul ele sunt dăunătoare vieţii tale.

Aşa procedăm şi cu copiii noştri: din prea multă dragoste şi dăruire şi sacrificiu nu le spunem niciodată că viaţa asta e un chin. Că viaţa asta e o capcană. Că viaţa asta e un drum aproape imposibil, pentru că nu vei ajunge niciodată la capătul lui şi, mai ales, nu vei ajunge niciodată aşa cum ai plecat.

Spuneţi că viaţa e minunată? Spuneţi-o fetiţei aceleia în pantalonaşi roşii cu bulinuţe din braţele bunicului ei care tocmai s-a ridicat de pe o bancă din sala de aşteptare din gara Braşov. Da, fetiţa aceea care nu are un picior… Cu ce a putut greşi copilul ăla de nici 4 ani pentru a trăi o astfel de tragedie?

Care dintre voi este capabil să-I spună ceva despre frumuseţea acestei vieţi?

Mda…. Nici eu…

Scena cu fata s-a petrecut acum vreo treizeci de ani pe când aşteptam un tren spre Covasna, dar o s-o port în mine toată viaţa….

…. Ştiţi ce era însă de-a dreptul interesant şi surprinzător? Eu am studiat jocul copilei în roşu vreo câteva zeci de minute înainte de anunţul crainicei şi ridicarea bunicului ei de pe bancă, moment în care am şi constatat cu stupoare că fetiţa nu avea un picior; deci: ceea ce era de-a dreptul fantastic, era imensa dorinţă de viaţă a copilei. Aici e non-sensul.

Căci nu voi putea să înţeleg niciodată de ce iubim cu atâta ardoare această viaţă care, pentru cei mai mulţi dintre noi, este un chin în proporţie de 80 - 90 % din întreg parcursul ei. Şi cu toate acestea, cel mai profund sentiment pe care îl avem întrega noastră existenţă la intensitate maximă este dorinţa de a trăi. NECONDIŢIONAT!