” celei de pe urmă”

celei de pe urmă

- miruței -

ești cea din urmă hain-a mea din cui

ești căpătâiul cerului de toamnă

ești tot ce n-am spus nicicând nimănui

și ploaia care mâine-o să mă cearnă

femeie fără timp și fără margini

crescută-ntre prăselele iubirii

cascadă în doemul dintre pagini

cel tatuat pe țărmul amintirii

ești ultimul cuvânt rămas pe buze

ca un sărut final zâmbind otravă

ești cea rămasă fragedă-ntre muze

și liniștea din câmpul cu otavă

păși-vom între versuri mână-n mână

va curge luna-n sânii tăi să scrie

poemul nostru cel săpat în spumă

și mirosind aprins a iasomie

se-nchide cartea s-a tocit penelul

pe țărm a mai rămas de-un pumn iubire

călcând pe cioburi de-amintiri poemul

ne scrie pe nisip drept izbăvire

e prea devreme sau târziu eternul

așa că toarnă-mi astăzi fericire

să ne-mbătăm cu lacrime în semnul

iubirii noastre cea de nemurire

ești cea din urmă toamnă-a mea din cui

ești căpătâiul unei cărti c-o doamnă

ești tot ce n-am spus nicicând nimănui

și ploaia care veșnic să mă cearnă

în anul de restriște 7529 de la facerea lumii

în luna lui cuptor în a douăzeci și cincea zi în Ghiroda

În podcast recită autorul

Bărbatul care n-are decât toamna