preacuvântul din jar

 

preacuvântul din jar

 

 

 

 

la marginea fiecărui cuvânt e o piedică trasă

apăs pe limba română și mă trezesc cu strămoșii mei

șezând la masa rotundă de lemn

cea cu trei picioare

și sufletul său cel de sacrificiu

în crugul lunii rostuind cercul

întingând cu miez de pită unsă pe buzele femeii despletite în respirări sacadate

la cumpăna iubirii cu dorința

acolo unde fierbe vremea în jarul mâinilor

trupurilor

ochilor

gurilor

 

tot neamul meu a domnit în limba română

timpul a curs românește peste valurile de cuvinte împletite cu lână toarsă

văd și acum caierul din mâinile străbunelor mele așezate pe scăunelele de lemn aproape la fel de vechi precum munții

 

si-acum

recapitulez viața mea din viața lor

acasa mea din acasa lor

pat

masă

scaun

vatră

lampă cu gaz

preacuvintele rare în rostul lor

și de restul pădure cât vezi cu ochii

izvoare cât simți cu setea

râu cât simți cu curgerea

munte cât simt cu forța strigătului meu

înfipt în fiecare durere

în fiecare pas

în fiecare poem

aprins la fiecare apus

și scris la fiecare răsărit

cu tălpile înfipte în pleoapele ierbii pline de rouă

 

toarce timpul pe dor

iubito

măcar o toamnă

să ne iubim sălbatic

albastru

și frumos

 

din preacuvinte să visăm adânc

poemul

căci vine moartea din viață întoarsă pe dos

e târziu printre patimi și timpul zace în bătătură

și curge tăcerea

pe lacrimi calc cu sufletul stors

și poate de sete mi-ar fi mai frumos

dar nu știu de ce

mi-e de tine albastru

și jar

și de noi

și de bine

și de păsări

și foarte

foarte

duios

 

 

@ndrei filip ©onstantin burdușa™

în anul de restriște 7529 de la facerea lumii

în luna lui cireșar în a douăzecișișasea zi în București

Copyright © 2021 ADRIAN CONSTANTIN BURDUȘA™