Bărbatul care n-are decât toamna

  răsăritul ca despărțire   - doem -   răsăritul așternut cu o lumină frântă curgând lăptoasă și sângerie pe tristețea mea decrepită ș i c ântecul cocoșilor care pare șifonat strident de liniște   și macii care înfloresc despotic printre spice simetrice până la esența făinii și pietrele care murmură fântâni î ntre ele și despodobite de colțuri se rostogolesc către niciunde care nicicând nicicum   și eu care plàng într-o lume care plânge într-un infinit care plânge și el când tu plângi   printre brațele mele tocite de atâtea îmbrățișări se văd cerc uri imperfect concentrice la cap ătul cărora se frâng razele de lumină care ne-au așternut înainte să adormi rupt în versuri descălecate perfect perpendicular pe implorarea mea taciturnă   curg zilele pe ferestrele sufletului meu muiat în amarul apusului singurătății descuiate la îngeri   răsăritul ca despărțire   apusul ca deven...

  ultimul drum întâia liniște   veneam de la tine de fapt nu  nu mai veneam de la tine veneam de nicăieri spre niciunde autostrada era întoarsă pe dos   aveam viteză de câteva ori am întors capul după câteva secunde cu trupul dezlegat de maluri   din marea mai mare se vărsa în marea și mai mare o lună stacojie   mizam pe valul dintre noi ca pe o iapă de rasă știam că nu am cum să câștig dar asta nu avea importanță curgerea era un joc de-a începutul și sfârșitul pusesem pe masă o viață și nouă volume de poeme câteva femei câteva iubiri mărunțiș   făceam slalom printre doi arhangheli și mulți îngeri divizibili cu nouă îi spusesem să-mi dea de știre la poartă se dădea lumină   din povestea aceasta nu mai rămăsese nimic doar coperțile nu era nimic de spus   dădeam cu liniște pe apus astupam cerul roșiatic îl mâzgăleam cu telejurnale din loc în loc dădeam la suflet cu mămăligă...

  preacuvântul din jar         la marginea fiecărui cuvânt e o piedică trasă apăs pe limba română și mă trezesc cu strămoșii mei șezând la masa rotundă de lemn cea cu trei picioare și sufletul său cel de sacrificiu în crugul lunii rostuind cercul întingând cu miez de pită unsă pe buzele femeii despletite în respirări sacadate la cumpăna iubirii cu dorința acolo unde fierbe vremea în jarul mâinilor trupurilor ochilor gurilor   tot neamul meu a domnit în limba română timpul a curs românește peste valurile de cuvinte împletite cu lână toarsă văd și acum caierul din mâinile străbunelor mele așezate pe scăunelele de lemn aproape la fel de vechi precum munții   si-acum recapitulez viața mea din viața lor acasa mea din acasa lor pat masă scaun vatră lampă cu gaz preacuvintele rare în rostul lor și de restul pădure cât vezi cu ochii izvoare cât simți cu setea râu cât simți cu curgerea munte câ...

  poem de miez de noapte       găsește-mi ultima pagină de iubire ca un copac rupt de furtună găsește-mi o adormire întinsă pe ramura unei brize găsește-mi inima obosită și dureroasă freamătândă alungată de prea multa plângere într-un colț umed și pustiu   adicătelea vino întoarce-te cu fața la ceea ce ai înmormântat deja   nepereche a perechii deja uitate uite-așa se scurge din mine frântura asta de zbartere de aripă ca un vers sângeriu și nu mai rămâne nimic nimic care să însemne nimic care să te însemne   doar pleoapa cea obosită a pruncului meu adormindă în colțul lui de înger ca un strugure copt   ofilită toamna întrerupe concertul și corzile curg putrede de lacrime         @ndrei filip © onstantin burdușa™ în anul de restriște 7529 de la facerea lumii în luna lui cireșar în a douăzecișișasea zi în București Copyright © 2021 ADRIAN CONSTANTI...